Aşezarea fizico-geografică şi factorii climatici

Comuna Cernica îşi are aşezată vatra în partea de sud a ţării, în Câmpia Română în subunitatea sa Vlăsia, la aproximativ 60 km. depărtare de Dunăre, la 100 km. de Carpaţi şi la 16 km est de Bucureşti.

Comuna se învecinează în partea nordică cu comuna Pantelimon; la Est cu comuna Brăneşti şi judeţul Călăraşi; la Sud cu judeţul Călăraşi; la Vest cu comuna Glina şi la Sud-Vest cu comuna Popeşti-Leordeni.

În partea nordică şi estică a comunei distingem Câmpul Otopeni – Cernica, unde se află aşezată pădurea studiată. Una din subunităţile Câmpiei Vlăsiaeste Câmpia Bucureştiului, în cadrul căreia există Câmpul Otopeni – Cernica. Acest Câmp este delimitat de văile Pasărea şi Colentina. Pădurea Cernica, una din cele mai mari păduri de lângă Bucureşti este străbătută de valea Pasărea. Ca altitudine acst câmp coboară de la 105 în N-V, la 60 m în S-E, cu o pantă în jur de 1,1%. Domină altitudinile de peste 80m (60%). Văile şi văiugile sunt adânci atingând şi 10 – 15 m. Scurgerea apelor de pe câmp prin văiugi se face cu precădere spre Colentina. Dintre acestea amintim văile Dobroieşti, Tânganu (afluente Colentina) şi Ispas (afluentă văii Pasărea). Văiugile au secţionat câmpul principal în trei cămpuri secundare: Câmpul Otopeni (în Vest), mai neted şi străbătut doar de unul din izvoarele văii Pasărea; Câmpul Pipera cu valea Saulei, lată de 100-150 m; Câmpul Pantelimon-Cernica cu valea Tânganului ce curge aproape pe centrul său şi unde se găseşte cea mai mare fragmentare a câmpului, inclusiv prin crovuri (Tânganu, afluent al Colentinei se află pe terasa înaltă a Dâmboviţei şi merge aproape paralel cu Pasărea, izvorând la Est de Voluntari, la cca 77 m.).

În întregul său, câmpul Otopeni-Cernica are şi patru corpuri principale de pădure: Buciumeanca (Nord-Vest), Băneasa – Tunari (Vest), Boldul Creţuleasa (Nord de Voluntari) şi Pustnicu Cernica (Est). Valea Pasărea se ataşează acestui câmp fiind îngustată (100-200 m), dar cu fund plat şi maluri abrupte. Înălţimea malurilor văii atinge 10-15 m. Valea Colentinei are 16 lacuri. Râul Colentina este râu de câmpie cu pantă mică, ce-i dă posibilitatea ca la barări naturale de mică înălţime să formeze lacuri întinse. În regim natural, lac permanent a fost numai cernica, un liman fluviatil, barat prin aluviunile Dâmboviţei. Lunca în aval se lărgeşte, mai ales în meandre având la lacul Cernica peste un km. În luncă există grădişti, dar care de obicei din cauza formării lacurilor au devenit insule. Acestea sunt: Plumbuita (la confluenţa cu valea Saulei), Pantelimon (în lacul Pantelimon 2), cernica (în lacul Cernica).

Câmpul Otopeni-Cernica face parte din categoria interfluviilor principale ale câmpiei Vlăsia (altitudine 105-60 m)-interfluviul Pasărea-Colentina.

Zona studiată are formă alungită Nord-Sud şi este delimitată astfel: în partea nordică cu comuna Găneasa şi pădurea Pustnicu; în partea Estică cu comuna Brăneşti; în partea sudică cu comuna Cernica în partea Sud – Vestică cu pădurea Tânganu; în partea Vestică cu comuna Pantelimon.

Geologia

Câmpul Otopeni – Cernica se caracterizează prin cuvertura groasă de loess şi pietrişuri şi nisipuri de Colentina.

Se deosebesc aici două grupe de soluri:

a) soluri zonale în cadrul cărora se disting cernoziomice şi solurile argilo – iluviale (soluri brun-roşcate de pădure, soluri brun-roşcate de pădure podzolite şi cernoziomuri argilo-iluviale)

b) soluri azonale în cadrul cărora se disting soluri aluviale care se găsesc pe lunci şi sunt stadii diferite de evoluţie, după cum sunt mai rar sau mai des afectate de inundaţii.

Clima

În ce priveşte dinamica generală a atmosferei, dominante sunt masele de aer de

origine polar-maritimă şi continentală (din sectorul Estic) care deţin 60,3 %, urmate de cele de origine tropical-maritim şi tropical-continental, cu 15,8 %. Din această frecvenţă a maselor de aer rezultă influenţe continentale, oceanice şi mai estompat cele submediteraniene. Câmpul Otopeni-Cernica se încadrează în ceea ce S. Mehedinţi numea climat getic. Acest tip de climat se caracterizează prin patru anotimpuri cu particularităţi specifice.

 

Regimul termic

Vara este anotimpul cel mai călduros, cu temperaturi medii lunare de 21-26 0 C. Temperaturile zilnice pot atinge 35-40 0 C, înregistrându-se cele mai multe zile tropicale. Iarna temperaturile medii lunare oscilează între -2,7 0 C şi 0,2 0 C. Valorile zilnice pot ajunge pâna la -10….-20 0 C. Uneori cad zăpezi abundente şi se produc viscole iar alteori survin zile călduroase, ca urmare a advecţiilor de aer maritim tropical.

Primăvara este în general scurtă, cu contraste termice evidente le la o zi la alta şi cu salturi termice mari interlunare. Temperaturile medii lunare variază între 5 şi 17 0 C.

Toamna are tendinţă de prelungire spre iarnă, uneori este relativ uscată, cu temperaturi medii lunare între 18 şi 5,6 0 C.

Mediile termice anuale sunt cuprinse între 10 şi 11 0 C. Temperaturile maxime absolute oscilează între + 42,2 0 C şi 42,6 0 C, iar minimele absolute între -30 0 C şi -30,2 0 C.

Din analiza datelor existente şi indicate mai sus se pot reţine următoarele aspecte:

–  frecvenţa medie a zilelor de iarnă este de 29-30 zile;

–  frecvenţa medie a zilelor de îngheţ este de 97-105 zile;

–  frecvenţa medie a zilelor de vară este de 114-117 zile;

–  frecvenţa medie a zilelor tropicale este de 42-45 zile;

–    îngheţurile timpurii şi târzii apar în a doua jumătate a lunii octombrie, începutul lunii noiembrie, iar ultimele îngheţuri se înregistrează în perioada 29 martie-1 aprilie;

–      durata medie a intervalului fără îngheţ este 200 zile.

Regimul fluviometric

Regimul fluvial este în strânsă interdependenţă cu celelalte elemente ale complexului de factori fizico-geografici. Cantitatea medie anuală de precipitaţii înregistrează valori cuprinse între 520-550 mm. Pe anotimpuri repartiţia cantităţilor de precipitaţii este: iarna 16%, primăvara 26%, vara 36%, toamna 22 %.

Valorile maxime absolute de precipitaţii au fost următoarele: 750,5 mm – 940 mm. Valorile minime absolute de precipitaţii au fost 230 – 290 mm.

 

Regimul eolian

Din observaţiile şi măsurătorile făcute, rezultă că vânturile dominante din această regiune, atât ca

frecvenţă cât şi ca tărie sunt cele din N-E şi E (Crivăţul) urmate de cele din S-V şi V (Austrul). Vitezele medii anuale oscilează între 3,2 -3,5 m/sec. Vânturile din N-E şi E pot atinge viteze maxime de 100-120 km/ oră. În cursul anului se remarcă o uşoară creştere a frecvenţei vântului de N-E iarna (peste 23%) cu excepţia lunii ianuarie când scade frecvenţa vântului de N-E sub această limită, dar creşte frecvenţa vântului de S-V (până la 24%). Vara scade frecvenţa vânturilor de N-E şi S-V, dar creşte cea a vânturilor de N, E şi S-E.

Pedologie

Din analizele făcute în această zonă a rezultat existenţa solurilor argilo-iluviale, solurile brunroşcate de pădure.

Acestea sunt soluri slab acide, cu conţinut redus argilo-iluvial caracterizate prin culoarea brună-ruginie datorată în primul rând prezenţei pe toată adâncimea profilului a oxizilor de fier liberi, slab hidrataţi.

Aceste soluri se dezvoltă sub etajul forestier. Prezintă un profil morfologic de tipul A-B-t(B)-C-D cu grosimi cuprinse între 140-190 cm. Au o fertilitate naturală moderată din cauza unui procent mai scăzut de humus şi substanţe nutritive.

Solurile brun-roşcate de pădure podzolite sunt soluri de pădure moderat acide, argilo-iluviale, cu un orizont podzolit de culoare gălbui-brună sau puternic împestriţată cu pete gălbui-albicioase şi gălbui-brune. Orizontul (B) e de culoare brun-roşcată din cauza prezenţei oxizilor de fier liberi. Profilul de grosimi cuprinse între 150-175 cm. Cuprinde următoarele orizonturi: A1-A2-Bt-(B)-C-D. Aceste soluri sunt utilizate pentru fondul forestier.

Componenţa ecosistemului

 

Vegetaţia pădurii „Cernica” este alcătuită din areale forestiere de diferite dimensiuni şi forme. Se disting două grupe complexe de biotipuri: grupa complexelor de biotipuri de pădure de tipul Quercineelor.

–  grupa complexelor de biotipuri de pajişti stepizate şi pajişti stepice secundare.

–  grupa complexelor de biotipuri de pădure ocupă o suprafaţă uşor ondulată de văile

terţiare, fiind dezvoltată pe soluri brun-roşcate tipice şi podzolite în condiţiile existenţei orizonturilor freatice la adâncimi de peste 20 .

În cadrul acestei grupe deosebim pădurile mixte de tip Sud-European  (cerete şi gârniţele) şi pădurile de stejar. Subarboretul este reprezentat prin: gherghinar (Crataegus monogyna, Crataeegus pentagyna), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), sânger (cornus sanguinea), măceş (Rosa canina), porumbar (Pinnus spinosa), socul (Sambucus nigra), etc.

Pădurea de stejar ocupă suprafeţe întinse, fiind alcătuită din specii subxerotermofile, în care predomină stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), şi stejarul pufos (Quercus pubescens), cu participarea altor specii arborescente ca teiul (Tilia tomentosa), carpen (Carpinus betulus), ulmul (Ulmus foliacea), jugastrul (Acer campestre), alunul (Corylus avelana), frasinul (Fraxinus ornus). Aceste specii de amestec sunt mai rare.

Grupa complexelor de biotipuri de pajişti stepizate şi stepice secundare instalate pe locul pădurilor defrişate printre trupurile forestiere actuale este alcătuită din diferite specii de ierburi: păiuşul (Festuca valesiaca, Festuca pseudovina, Festuca sulcata), firuţa (Poa bulbosa, Poa pratennsis), pirul (Cynodon dactylon), mohorul (Setalia glauca), peliniţă (Artemisia austriaca), graminee curizomi (Poa augustifolia, Agropyron repens), leguminoase mezofite (Trifolium pratense, Trifolium repens), etc.

Toate aceste ierburi apar în poienile pădurii şi pe versanţii văilor.

La baza pădurilor se găsesc şi plante vernale: ghiocei, toporaşi, brebenei, viorele.

Vegetaţia azonală se întâlneşte în lunci şi este compusă din: zăvoaie de salcie, plop, frasin, ulm.

În jurul lacului Cernica se găseşte vegetaţie palustră şi acvatică.

Fauna

Este reprezentată prin următoarele specii de animale: cerbul comun (Cervus elaphus hippelaphus), căprioara (Capreolus capreolus), iepurele (Lepus europaeus transsylvanicus), vulpea (Vulpes crucigera), mistreţ (Sus scrofa attila).

Dintre păsările de interes vânătoresc mai frecvente sunt fazanul (Phasianus copchicus), ciocănitoarea de stejar (Dendrocopos medius), piţigoiul (Parus major), graurul (Sturmus drocopos medius), botgrosul (Coccothrastes c.), gaiţa (Gaurulus glandarius), privighetoarea (Luscina megarhynches0, ciocârlia de pădure (Lulula arborea).

Reptilele sunt reprezentate prin şerpi, şopârle, guşteri, iar batracienii prin Rana dalmatiana şi Bufo viridis.

Zoocenoza pădurii este caracterizată printr-o foarte diversificată stratificare în spaţiul pădurii, în coronament, pe tulpinile arborilor, în celelalte etaje de vegetaţie, pe solul şi în solul pădurii şi rădăcinile plantelor, precum şi o accentuată neuniformitate a densităţii numerice şi de biomasă.

Bogăţia de specii componente este mare şi important de remarcat este faptul că artropodele cuprind cel mai mare număr de specii (insecte, acarieni, păienjeni).

Populaţiile de nevertebrate din sol, constituite dintr-un număr mare de microorganisme, prezintă o distribuţie structurală variabilă.

Solul reprezintă o componentă naturală de bază a pădurii. În el plantele autotrofe îşi fixează rădăcinile şi absorb apa şi sărurile minerale necesare fotosintezei. Datorită strânselor interacţiuni dintre biocenoză şi solul de pădure, decurg o serie de particularităţi privind evoluţia genetică a pădurii şi implicit a solurilor de pădure. Atmosfera intervine şi ea activ ca subsistem al pădurii punând la dispoziţia plantelor şi animalelor elemente indispensabile proceselor vitale: lumina, apa, căldura, dioxidul de carbon şi oxigenul.

Elementele componente ale acestui ecosistem nu funcţionează independent, ci sunt grupate şi se organizează potrivit specificului structural şi funcţional al pădurii, găsindu-se permanent într-o strânsă şi durabilă interdependenţă şi avansată concordanţă .

Ca urmare a complexităţii pădurii şi interacţiunii dintre părţile sale componente se realizează creşterea integrabilităţii sale sistemice, care se reflectă direct în forma şi habitatul arborilor, în densitatea şi stabilitatea celorlalte componente organice vegetale şi animale din pădure, în însuşirile solurilor.

Rezultă deci că biocenoza pădurii prezintă o compoziţie şi structură de o excepţională complexitate din care decurge şi o structură trofică bogată (producători, erbivore, carnivore de ordinul I, II, III) la care se pot adăuga două, trei lanţuri la nivelul consumatorilor şi descompunătorilor de necromasă, o mai mare stabilitate ecosistemică şi o rezistenţă sporită la acţiunea vătămătoare a factorilor vătămători abiotici sau biotici.

Pădurea a căpătat astfel o avansată integrare structurală şi funcţională, ea este capabilă de autoreglare, autoorganizare şi autoregenerare şi dispune de o ridicată capacitate de contracarare a acţiunilor perturbante a factorilor de mediu.

Ca rezultat al acestor legături dintre elementele componente, în interiorul pădurii se realizează un anumit mediu propriu care reprezintă atât o condiţie de bază în existenţa şi dezvoltarea acesteia, generând o serie de adaptări structurale şi comportamentale ale fiecărui organism şi subsistem component.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *