Manastirea Cernica

Aflata in judetul Ilfov, la o distanta de 12 km est de Bucuresti, isi intinde cladirile pe doua dintre insulele lacului cu acelasi nume.
Manastire Cernica este atestata documentar la 1608 prin hrisovul domnesc al lui Radu Voda Serban.
Actuala biserica a fost construita dupa cutremurul din 1802 de staretul Timotei si terminata in 1815. Cutremurul din 1940 a daramat bolta naosului si turla cea mare. Manastirea, ctitorita in 1608 de vornicul Cernica Stirbei, adaposteste si expune icoane, ferecaturi, broderii din secolele XVII – XIX, tesaturi, manuscrise, si obiecte de cult, vase si relicve din ceramica. In incinta ansamblului manastiresc se mai afla casele memoriale ale Sfantului Ierarh Calinic de la Cernica si a scriitorului Gala Galaction. Printre cei inmormantati in cimitirul manastirii se afla Mitropolitul Nifon, scriitorul Gala Galaction, pictorul Ion Tuculescu, istoricul Ion Lupas, marele teolog Dumitru Staniloae.
Ctitorie a marelui vornic Cernica Ştirbei şi a soţiei sale Chiajna, Sfânta Mănăstire Cernica este atestată documetar din anul 1608, din timpul domniei lui Radu Vodă Şerban, fiul lui Mihnea Vodă. Documentul consemnează: „Am cumpărat satu Floreştii după Colentina de la Nedelcu şi Stroe, feciorii lui Radu Captaru şi am zidit o monastire la leatu 1608 cu hramul Sfântului Ierarh şi făcătorul de minuni Nicolae de la Mira Lichiei în capul moşiei mele cea de mai sus arătată, într-un ostrov lângă Floreştii din mijloc ce se vecinesc cu Şerban Vodă”. Ctitorul a înzestrat lăcaşul pentru a asigura „hrană părinţilor ce vor petrece într-însa cu viaţă de obşte fără să fie supuşi cuiva”, specificând ca nimeni „din neamul meu să nu fie slobod de a se atinge de dânsa, sau să puie egumen, ci să fie stareţ din acei părinţi ce vor petrece cu viaţă de obşte spre pomenirea mea, a soţiei mele şi a neamului meu, în veacul de acum şi cel ce va să fie”.
În „Istoria Sfintei Monastiri Cernica” monahul Casian Cernicanul – primul istoriograf al mănăstirii – menţionează că după o perioadă „nu se ştie bine cum s-au pustiit pentru că tradiţiile tac şi nu vorbesc desluşit, fără numai dupe istorisirea bătrânilor şi dupe oarecare semne. Se zice că a fost o ciumă foarte mare şi care se crede că este adevărat, pentru că se pustiise locurile acestea …, părinţii dintr-însa unii murise, iar alţii fugise la munte ca să-şi scape viaţa”. Ultimii supravieţuitori, „insuflaţi de Duhul Sfânt au prescris toate hrisoavele ale tuturor moşiilor fericitului Ctitor care acestea sînt: Floreştii dupe Colentina, Floreştii din mijloc, Popeştii; Aninişul, Clincenii, Măgura, Predealu, Cureştii, Săratu, Vălenii, Berivoieştii, Lăcureştii, alţi Lăcureşti, Obileşti, Sgâriata, Limoteşti şi alte mai multe”. Hrisoavele în original au fost duse la Mitropolie, iar copiile au fost zidite într-un tavan. Ulterior aceste documente au fost găsite şi cercetate. Sfântul Lăcaş a rămas nelocuit mai bine de 70 de ani, devenind pustiu deoarece „crescuse pădurea şi hiarele se înmulţise de nu putea nimeni să locuiască pe aici; că satele se pustiiseră şi nu se găsea nici un om de pe acea vreme ca să spuie ce a fost pe aici. … Că ce puteai să vezi în chiliuţele bieţilor călugări! se încuibaseră broaştele ţestoase şi în Biserică unde săvârşea Sfintele Rugăciuni, locuiau şerpii şi şopârlele, dupe cum istoria ne arată”.
Al doilea moment istoric important, la fel de valoros ca şi ctitorirea de la 1608, este anul 1781 când – la 1 Septembrie – vine la stăreţie Sfântul părinte şi Arhimandrit Gheorghe, unul din ucenicii Sfântului Paisie de la Neamţ. Considerat al doilea ctitor al mănăstirii, el reface obştea de monahi risipită datorită războaielor şi ciumei, ridică din ruină biserica şi tot ceea ce înseamna moştenirea sa materială, acei ani constituind începutul ascensiunii vieţii monahale la Cernica. Venit de curând din Sfântul Munte Athos şi dorind să se întoarcă acolo, părintele Gheorghe a refuzat mai multe stăreţii. În vis „i s-a arătat Arhiereul lui Hristos Nicolae” care i-a poruncit „să-i curăţească locaşul de hiare sălbatice”. Însoţit de dascăl, mergând pe jos până în satul Floreştii de Sus şi întrebând de schit, „pe mulţi îi prindea mirarea de cele întrebate de dânşii, şi mergând prin sat au găsit pre un bătrân ce ştia cărarea; au mers câte trei şi au trecut pre nişte lemne, că apa era foarte mică, şi trecând în ostrov abia au putut să păşească până la Biserică”.
Clădirea veche de 173 de ani avea zugrăveala deteriorată, dar păstra icoana Sfântului Ierarh Nicolae. Mai târziu, la 5 septembrie 1797, această icoană făcătoare de minuni a fost îmbrăcată în argint de boierul Pătraşcu Stancu. Tradiţia consemnată în scris de smeritul monah Casian Cernicanul menţionează că Stareţul Gheorghe „după ce s-au închinat au intrat în Sfântul Altar şi îndată a văzut că se descolăceşte un şarpe groasnic. Iar Stareţul a zis către acel şarpe: ganu tatii, până acum ai locuit tu aici, iar acum să mi te duci, că avem să locuim noi, iar hiara cum a auzit acest cuvant degrab s-a dus”.
Împreună cu ucenicii Atanasie şi Serafim cu care venise de la Neamt, stareţul Gheorghe a început munca de refacere a sfântului lăcaş căzut în paragină: „două turle având, dar erau căzute de cutremur, pardoseala era găurită şi mai de tot stricată de multă vechime. Din amvon se vedeau două chiliuţe foarte dărâmate încât nu putea să locuiască nimeni în ele. Din naintea Bisericii era un salcâm gros… şi lângă salcâm era nişte dărâmături de case, ce fusese trapeza părinţilor mai nainte şi o pivnicioară sub ea. Aici este casa unde s-a găsit hrisovul vetrii şi celelalte copiate şi se mai afla dărâmături sub ele, în locul trapezei cei mari, unde acum este prescurărie, erau casele fericitului Vornic Cernica căzute până în faţa pământului, dar pivniţa sta fiindcă era boltită”.
Celor trei pustnici au început a li se alătura alţii astfel că „până toamna se făcuse şase fraţi”. Au petrecut prima iarnă lucrând la cheresteaua „pentru dregerea caselor că nu avea unde să se adăpostească nimeni”, hrănindu-se din mila credincioşilor şi locuind în pivniţa unde „pusese pae şi acolo se odihneau”. Noaptea stareţul „îşi învăţa fiii cei duhovniceşti învăţături de suflet folositoare, că atât era de dulce la cuvinte încât putea să scoată lacrimi şi din inimă de piatră, după mărturisirea prinţului Mavrogheni ce arată într-al său hrisov zicând aşa: Eu singur l-am văzut şi de cuvintele lui foarte m-am folosit, că este un bărbat de Dumnezeu insuflat”.
După un an şi jumătate se strânseseră 16 fraţi, „având toţi câte un toporaş şi toată ziua tăiau la mărăcini de curăţea locul şi noaptea făcea foc cu dânşii şi se culca pe lângă dânsul. Că nimenea nu avea aşternut al său deosebit, ci care unde apuca acolo se culca vara, iar iarna în pivniţă …, iar pravila şi-o săvârşea numai cu cele şapte Laude fără de Sfânta Liturghie, că nu avea cele trebuincioase”. Ulterior, prin milosteniile familiilor Dudescu şi Golescu, obştea care ajunsese la 33 de fraţi obţine cele trebuincioase. În anul 1784 „la Duminica Floriilor au trimis toate cele trebuincioase la călugărie şi o mantie pentru Stareţul şi după o săptămână a trimis pe doi părinţi la Părintele Mitropolit de-a făcut pre Ghenadie preot şi pre Irinarh diacon. Şi de atunci înainte a început slujba Bisericei neîncetat care se ţine şi până astăzi; şi orânduind pravila Bisericii întocmai ca la obştile Sfântului Munte”.
În anul 1786, pe vremea Domnului Mavrogheni obştea număra 103 fraţi. „Acest iubitor de Hristos Domn se prinsese frate de cruce cu Părintele Stareţul nostru Gheorghie şi venea adesea de cerceta această pustietate ce era atunci şi să veselea şi mânca la masă împreună cu toţi pustnicii 103, împreună cu Stareţul lor şi văzând sărăcia lor, le-au făcut tain de pâine la cuptoarele domneşti şi le trimitea cojoace, iminei, abale pentru rase şi cele alte trebuincioase pentru îmbrăcăminte şi le-au dat bani de au făcut moară în vadul lui Radu Captaru şi alte asemenea mile”.
Războiul cu nemţii din 1787 a întrerupt daniile, „iar Măria Sa Mavroghenie văzând că au rămas părinţii cu totul lipsiţi, le-au dat Mănăstirea Curtea de Argeş şi o au stăpânit mai bine de doi ani până s-au făcut pace şi după aceia iar au început a-şi primi milele de mai sus arătate până în zilele Măriei Sale Alexandru Moruz şi a Părintelui Mitropolit Filaret”.
Ca să se poată întreţine, o parte din obştea de la Cernica ajunsă la un efectiv de 130 de fraţi, s-a statornicit la Căldăruşani. Începând cu 1793-1794 când cuviosul Gheorghe ajunge stareţ şi la Mănăstirea Căldăruşani, între cele două aşezăminte monahale se stabileşte o strânsă legătură: „să liniştea câte zile şedea în Căldăruşani şi apoi pleca la Cernica şi şedea o vreme acolo şi iar se întorcea la Căldăruşani şi în lipsă-i la Cernica rămânea părintele Timoftei de îngrija lipsa Stareţului, care se numea egumen, şi în Căldăruşani rămânea Doroftei care slujea asemenea şi aşa-i era petrecerea părintelui Stareţ Gheorghie când în Căldăruşani, când în Cernica”.
La Mănăstirea Cernica se află un ostrov descoperit în 1782 de un frate care „umblând iarna prin pădure dupe nişte lemne trebuincioase, pentru că vara nu putea umbla din pricina smârcului de apă, că şi acesta este ocolit de apă, dar nu este mare ca la celălalt şi n-are limpezeală de apă împrejurul lui şi umblând fratele prin acea pădure, au văzut că este pământ şi dându-i ocol a înţeles că este ostrov ca şi celălalt şi i-a spus părintelui Stareţ ca să vie să-l vadă şi cum l-a văzut foarte mult i-a plăcut şi făcând o punte, trecea vara într-însul şi a pus de l-au curăţit de pădure şi au sădit vii, meri, peri şi tot felul de poame, … şi a făcut şi vreo câteva colibi pentru părinţi liniştitori… A poruncit să facă şi o bisericuţă dar n-au avut timp pentru că s-au început răsboiul cu nemţii şi era ţara foarte tulburată”. Abia în 1788 boierul Dan Braşoveanu a făcut o Bisericuţa în numele Sfântului Gheorghe „şi mergeau părinţii de se nevoiau toată săptămâna, iar Sâmbăta venea în ostrovul cel mare şi se împărtăşea cu Sfintele Taine şi Luni iar plecau acolo, dar nu toţi, ci numai cei ce se alegeau de Stareţul”. Dăinuind până la 14 Octombrie 1802, această bisericuţă deteriorată de cutremur a fost refăcută prin grija părintelui Nicodim Greceanu. În 1831 părintele Calinic a dărâmat-o şi a rezidit-o din temelii.
În 1785, aflându-se la Căldăruşani şi îmbolnăvindu-se, stareţul Gheorghe a numit ca succesor pe părintele Dorotei. Diata stareţului Gheorghe de la Cernica, celebru text de asceză şi mistică românească, binecunoscut bibliografiei teologice, datează din acest moment. Mai apoi, Diata a fost întărită cu pecetea Sfintei Mitropolii şi cu semnătura Părintelui Grigorie Mitropolitul, devenind un important îndreptar duhovnicesc pentru monahi.
Retrăgându-se la Cernica, cuviosul stareţ Gheorghe s-a însănătoşit şi a mai trăit 22 de ani. În 1806 bolnăvindu-se iarăşi au strâns pre toţi părinţii şi le-au zis: ganii (dragii) tatii, să ştiţi că Cernica va merge foarte bine până la al patrulea stareţ, iar de aci înainte Dumnezeu ştie; şi pe urmă l-au aşezat stareţ pe Părintele Iachint Ieromonahul ce-i fusese ucenic mai înainte, care nu de mult venise din Sfântul Munte. Pe Părintele Timoftei mai înainte îl pusese iconom, iar Cuviosul Stareţ Gheorghie s-a dus către domnul Duminică către şapte ceasuri din noapte, stăreţind de la anul 1781 Septembrie 1 până la anul 1806 Decembrie 3.
Un alt moment istoric de o deosebită importanţă pentru sfântul lăcaş, împlinirea menirii sale, a fost prezenţa în fruntea obştii timp de 32 de ani (1818-1850) a celei mai luminoase şi reprezentative personalităţi bisericeşti a timpului, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Ctitor de mănăstiri şi biserici, de spitale, şcoli şi case pentru copiii orfani, el este ctitorul celor mai importante clădiri ale Mănăstirii Cernica. În timpul stareţiei sale s-au ridicat cetatea şi Biserica Sfântul Gheorghe, clădirea stăreţiei şi aproape toate casele de pe insula care poartă numele aceluiaşi sfânt mare mucenic. Iubitor de cultură, a pus bazele unei valoroase biblioteci şi a deschis o şcoală de pictură bisericească. În septembrie 1850 a fost ales în scaunul episcopal de la Râmnicu-Vâlcea, de unde, bătrân şi bolnav, s-a retras la Mănăstirea Cernica în mai 1867. Aici a mai trăit aproape un an ca simplu monah. La 11 aprilie 1868 Dumnezeu l-a chemat la Sine şi a fost îngropat în pridvorul bisericii Sfântul Gheorghe, ctitoria sa. Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica s-a înfăptuit la 23 octombrie 1955 în prezenţa multor ierarhi români şi străini, a numeroşi călugări, preoţi şi credincioşi. Moaştele au fost aşezate spre cinstire şi închinare în biserica Sfântul Gheorghe.

Necropola Neolitica de la Cernica

Dintre numeroasele obiective arheologice descoperite si in parte cercetate prin sapaturi arheologice, de catre specialistii Institutului de Arheologie si ai Muzeului de Istorie Bucuresti, unul din cele mai importante, nu numai pentru istoria straveche a Romaniei, ci si pentru cea a partii rasaritene a Peninsulei Balcanice, este necropola neolitica de la Cernica cu 362 morminte descoperite in perioada 1960-1974 cu ocazia sapaturilor la satul medieval Maracineni din sec XVI si Manastirea Vorniceasa (Iezerul) din aceeasi zona.

Complexul arheologic mentionat se gaseste la nord-est de satul Caldararu, comuna Cernica (jud.Ilfov), la aproximativ 1 km de marginea lui. Terenul respectiv se afla pe o prelungire a terasei (de circa 10 m inaltime), din dreapta fostului rau Colentina, transformat in ultimele decenii,in lacul Cernica si are forma triunghiulara si se gaseste langa malul de vest al lacului Cernica, in locul unde apele lacului formeaza un mare cot spre sud.

Orientarea mormintelor: celestă şi terestră

Cercetările arheologice şi etnografice au evidenţiat orientări diverse ale corpului defunctului. Acestea au fost interpretate ca modalităţi de marcare a anumitor direcţii: cea din care o persoană sau o comunitate a venit, direcţia locuinţei defunctului sau a edificiului cultic al aşezării, elemente sacre din peisaj (munte, apă, copac etc.), locul sau calea spre lumea de dincolo.

În funcţie de poziţia elementelor de referinţă, această diversitate de orientări poate fi împărţită în două mari categorii: orientare celestă şi terestră. În cazul orientării celeste, elementul care dictează orientarea corpului defunctului este un corp ceresc: soare, lună, stele. Asupra modalităţilor practice în care se putea realiza această orientare ne vom referi la punctul 2 (Metode). În cazul orientării terestre, elementul de referinţă este reprezentat de un punct sau zonă, reală sau imaginară, apropiată sau îndepărtată, situată pe suprafaţa pământului. În acest al doilea caz, orientarea poate fi precisă, dacă reperul este un element apropiat şi vizibil (aşezarea, edificii ultice etc.), sau relativă, în cazul în care acesta este unul îndepărtat (ţinutul unde pleacă morţii).

Foarte adesea, distincţia dintre orientarea celestă şi cea terestră este dificil de surprins, dând naştere la discuţii şi controverse (Rose 1922, 138). Remarcăm tendinţa, adesea excesivă, spre atribuirea unor conotaţii astronomice, considerându-se că „orientările astronomice sunt printer cele mai importante principii de ordonare, care eglementează spatial sacru şi ritual”, spre deosebire de spaţiul domestic, unde diviziunea se face pe principiul centrului şi periferiei. De asemenea, faptul că în multe dintre cimitirele preistorice înmormântările respectă, la o primă privire, o orientare pe axa est-vest a sugerat o legătură între practica funerară şi drumul soarelui pe boltă.

Un rol extrem de important în interpretarea semnificaţiei orientărilor defuncţilor îl reprezintă modul de înregistrare a contextului arheologic; altfel spus, elementele pe baza cărora s-a decis ca un anume mormânt are o anume orientare.

Modalităţi de înregistrare şi analizare a orientării mormintelor.

Înainte de a trece în revistă o serie de studii consecrate orientărilor mormintelor din diverse perioade preistorice, trebuie să precizăm că există diferenţe de interpretare a termenului de orientare. R. Orientarea mormintelor necropolei neo-eneolitice de la Cernica 11 Sprague, în ampla sa lucrare privind terminologia funerară, afirmă:

Probabil nici un alt aspect al terminologiei funerare nu este mai confuz şi totuşi mai uşor de explicat decât orientarea”. Astfel, criteriile de stabilire a orientării defunctului sunt diverse: direcţia capului, direcţia privirii, direcţia picioarelor, axul corpului sau combinaţii ale acestora. De asemenea, parcurgând studiile referitoare la contextele funerare, pot fi sesizate modalităţi diverse de analiză a orientărilor: simple prezentări cantitative, abordări exclusiv astronomice, precum şi analize mai elaborate, care vizează atât aspectul astronomic, cât şi cel terestru, spaţial. În cele ce urmează ne vom referi doar la ultimele două categorii.

În cazul abordărilor strict astronomice se porneşte de la ipoteza că orientarea este una de tip celest şi că soarele, în mişcarea lui pe linia orizontului, la răsărit sau la apus, este factorul determinant. Pornind de la aceste premize s-a încercat şi determinarea momentului înmormântărilor. De acest tip de analiză au beneficiat cimitirul mezolitic de la Wadi Halfa (Saxe 1971), cimitirul Vinča de la Gomolava (Vince et alii 1996), cimitirul (cimitirele) eneolitic timpuriu de la Iclod (Maxim et alii 2002, 28), cel de la Podlokanj (cultura Tiszapolgár-Bodrogkeresztúr) (Vince 1998) şi cel datând din epoca bronzului de la Mokrin.

Precizăm că în toate cazurile enumerate nu s-au căutat şi alte repere posibile, terestre, pentru orientarea mormintelor.

Din categoria studiilor care au analizat atât conotaţiile astronomice, cât şi cele terestre, menţionăm pe cele efectuate pentru neoliticul italian. Astfel, dacă pentru mormintele din spaţii deschise se poate vorbi de orientare solară, cele din peşteri sunt orientate terestru, în funcţie de elemente din imediata vecinătate. O situaţie în care nu s-a putut preciza tipul de orientare este cimitirul de la Ajvide, datând din neoliticul mijlociu în Danemarca. O situaţie interesantă este semnalată şi pentru mormintele mezolitice din zona Porţilor de Fier. S-a demonstrat că acestea nu erau orientate în funcţie de punctele cardinale ci, asemenea locuinţelor şi vetrelor, în funcţie de cursul Dunării. Mormintele erau dispuse atât paralel, cât şi perpendicular pe acesta.

Scurt istoric al sitului neo-eneolitic de la Cernica.

Situl neo-eneolitic de la Cernica (440 25’ N şi 260 16’ E – coordonate Google Earth) se află la sud de Bucureşti, la aproximativ 1 km nord-est de satul Căldăraru, com. Cernica (jud. Ilfov). Este situat pe o prelungire a terasei din dreapta lacului Colentina, înaltă de circa 10 m. Cercetările arheologice au fost efectuate în cursul deceniilor şase şi şapte ale secolului trecut.

Situl este alcătuit din două părţi: necropola în partea de est, spre lac, şi cele două aşezări suprapuse parţial, atribuite culturilor Dudeşti – faza Cernica şi Boian – faza Bolintineanu. Necropola, cercetată, conform autorilor investigaţiei, exhaustiv, se întindea pe o suprafaţă de aproximativ 12000 m2 şi cuprindea un număr de 379 de morminte. Dispunerea spaţială a acestora sugerează existenţa a două grupări, una nordică şi una sudică. Autorii săpăturilor au interpretat această situaţie prin posibila existenţă a două grupuri sau clanuri. Planul săpăturilor publicat în monografie şi completat de către noi pe baza documentaţie cartografice din arhiva Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti conţine 378 morminte, din cele 380 cercetate (unul, M 356, localizat în marginea aşezării, iar altul, M 108 bis nelocalizat pe niciunul dintre planuri). Dintre acestea, doar pentru 342 este menţionată orientarea.

Studii privind orientarea mormintelor preistorice de la Cernica.

Ipotezele avansate de către arheologi privind posibila orientare solară a mormintelor necropolei de la Cernica au captat interesul astronomilor. Primul care a analizat orientarea mormintelor de la Cernica a fost I. C. Sângeorzan. Acesta a încercat să demonstreze că mormintele erau orientate în funcţie de variaţia direcţiei din care „răsărea” soarele în diferite momente ale anului. Analiza s-a efectuat considerând direcţia privirii defunctului. Din cele 327 de schelete luate în calcul, majoritatea covârşitoare (96,3%) se încadrau în intervalul de oscilaţie anuală a „răsăritului soarelui”. Acest fapt l-a determinat pe autor să plaseze momentul înmormântării defuncţilor la răsăritul soarelui.

Ipoteza a fost argumentată şi cu alte morminte ale culturii Boian (fără a le preciza), din diverse faze ale acesteia, care ar fi sugerat un comportament similar.

La momentul publicării monografiei cimitirului de la Cernica, E. Comşa atrăgea atenţia asupra a două aspecte. Prima observaţie se referee la faptul că mormintele nu ar fi trebuit analizate la un loc, atât cele cu scheletul depus pe spate, cât şi cele cu scheletul pe o parte, deoarece acestea ilustrează două obiceiuri diferite care ar putea fi reflectate şi de către orientare. A doua observaţie este aceea că orientarea în funcţie de răsăritul soarelui nu este singura explicaţie sau interpretare posibilă. În acest sens, E. Comşa a enumerat şi alte două posibile puncte de reper luate în consideraţie şi de alţi cercetători, cum ar fi: locul de origine al comunităţii sau aşezarea de unde provenea defunctul. La aspectele menţionate de către E. Comşa, considerăm necesar a mai adăuga faptul că analiza lui I. C. Sângeorzan se limitează strict la orientările scheletelor, neluând în consideraţie şi poziţia acestora în cadrul necropolei.

De curând, această analiză a fost reluată de către I. Szücs-Csillik, A. Comşa şi Z. Maxim, studii care nu au văzut încă lumina tiparului, motiv pentru care, în momentul de faţă, nu putem decât să menţionăm existenţa lor. Demersul nostru îşi propune reluarea şi extinderea analizelor efectuate şi va fi structurat în mai multe părţi. În prima parte, care face obiectul prezentei lucrări, vom încerca să stabilim care a fost tiparul după care au fost orientate mormintele din cimitir, urmând ca ulterior să analizăm corelaţia dintre orientări şi alte elemente ale practicii funerare, cum ar fi poziţia şi adâncimea de înmormântare, sexul sau vârsta defunctului etc.