Necropola Neolitica de la Cernica

Dintre numeroasele obiective arheologice descoperite si in parte cercetate prin sapaturi arheologice, de catre specialistii Institutului de Arheologie si ai Muzeului de Istorie Bucuresti, unul din cele mai importante, nu numai pentru istoria straveche a Romaniei, ci si pentru cea a partii rasaritene a Peninsulei Balcanice, este necropola neolitica de la Cernica cu 362 morminte descoperite in perioada 1960-1974 cu ocazia sapaturilor la satul medieval Maracineni din sec XVI si Manastirea Vorniceasa (Iezerul) din aceeasi zona.

Complexul arheologic mentionat se gaseste la nord-est de satul Caldararu, comuna Cernica (jud.Ilfov), la aproximativ 1 km de marginea lui. Terenul respectiv se afla pe o prelungire a terasei (de circa 10 m inaltime), din dreapta fostului rau Colentina, transformat in ultimele decenii,in lacul Cernica si are forma triunghiulara si se gaseste langa malul de vest al lacului Cernica, in locul unde apele lacului formeaza un mare cot spre sud.

Orientarea mormintelor: celestă şi terestră

Cercetările arheologice şi etnografice au evidenţiat orientări diverse ale corpului defunctului. Acestea au fost interpretate ca modalităţi de marcare a anumitor direcţii: cea din care o persoană sau o comunitate a venit, direcţia locuinţei defunctului sau a edificiului cultic al aşezării, elemente sacre din peisaj (munte, apă, copac etc.), locul sau calea spre lumea de dincolo.

În funcţie de poziţia elementelor de referinţă, această diversitate de orientări poate fi împărţită în două mari categorii: orientare celestă şi terestră. În cazul orientării celeste, elementul care dictează orientarea corpului defunctului este un corp ceresc: soare, lună, stele. Asupra modalităţilor practice în care se putea realiza această orientare ne vom referi la punctul 2 (Metode). În cazul orientării terestre, elementul de referinţă este reprezentat de un punct sau zonă, reală sau imaginară, apropiată sau îndepărtată, situată pe suprafaţa pământului. În acest al doilea caz, orientarea poate fi precisă, dacă reperul este un element apropiat şi vizibil (aşezarea, edificii ultice etc.), sau relativă, în cazul în care acesta este unul îndepărtat (ţinutul unde pleacă morţii).

Foarte adesea, distincţia dintre orientarea celestă şi cea terestră este dificil de surprins, dând naştere la discuţii şi controverse (Rose 1922, 138). Remarcăm tendinţa, adesea excesivă, spre atribuirea unor conotaţii astronomice, considerându-se că „orientările astronomice sunt printer cele mai importante principii de ordonare, care eglementează spatial sacru şi ritual”, spre deosebire de spaţiul domestic, unde diviziunea se face pe principiul centrului şi periferiei. De asemenea, faptul că în multe dintre cimitirele preistorice înmormântările respectă, la o primă privire, o orientare pe axa est-vest a sugerat o legătură între practica funerară şi drumul soarelui pe boltă.

Un rol extrem de important în interpretarea semnificaţiei orientărilor defuncţilor îl reprezintă modul de înregistrare a contextului arheologic; altfel spus, elementele pe baza cărora s-a decis ca un anume mormânt are o anume orientare.

Modalităţi de înregistrare şi analizare a orientării mormintelor.

Înainte de a trece în revistă o serie de studii consecrate orientărilor mormintelor din diverse perioade preistorice, trebuie să precizăm că există diferenţe de interpretare a termenului de orientare. R. Orientarea mormintelor necropolei neo-eneolitice de la Cernica 11 Sprague, în ampla sa lucrare privind terminologia funerară, afirmă:

Probabil nici un alt aspect al terminologiei funerare nu este mai confuz şi totuşi mai uşor de explicat decât orientarea”. Astfel, criteriile de stabilire a orientării defunctului sunt diverse: direcţia capului, direcţia privirii, direcţia picioarelor, axul corpului sau combinaţii ale acestora. De asemenea, parcurgând studiile referitoare la contextele funerare, pot fi sesizate modalităţi diverse de analiză a orientărilor: simple prezentări cantitative, abordări exclusiv astronomice, precum şi analize mai elaborate, care vizează atât aspectul astronomic, cât şi cel terestru, spaţial. În cele ce urmează ne vom referi doar la ultimele două categorii.

În cazul abordărilor strict astronomice se porneşte de la ipoteza că orientarea este una de tip celest şi că soarele, în mişcarea lui pe linia orizontului, la răsărit sau la apus, este factorul determinant. Pornind de la aceste premize s-a încercat şi determinarea momentului înmormântărilor. De acest tip de analiză au beneficiat cimitirul mezolitic de la Wadi Halfa (Saxe 1971), cimitirul Vinča de la Gomolava (Vince et alii 1996), cimitirul (cimitirele) eneolitic timpuriu de la Iclod (Maxim et alii 2002, 28), cel de la Podlokanj (cultura Tiszapolgár-Bodrogkeresztúr) (Vince 1998) şi cel datând din epoca bronzului de la Mokrin.

Precizăm că în toate cazurile enumerate nu s-au căutat şi alte repere posibile, terestre, pentru orientarea mormintelor.

Din categoria studiilor care au analizat atât conotaţiile astronomice, cât şi cele terestre, menţionăm pe cele efectuate pentru neoliticul italian. Astfel, dacă pentru mormintele din spaţii deschise se poate vorbi de orientare solară, cele din peşteri sunt orientate terestru, în funcţie de elemente din imediata vecinătate. O situaţie în care nu s-a putut preciza tipul de orientare este cimitirul de la Ajvide, datând din neoliticul mijlociu în Danemarca. O situaţie interesantă este semnalată şi pentru mormintele mezolitice din zona Porţilor de Fier. S-a demonstrat că acestea nu erau orientate în funcţie de punctele cardinale ci, asemenea locuinţelor şi vetrelor, în funcţie de cursul Dunării. Mormintele erau dispuse atât paralel, cât şi perpendicular pe acesta.

Scurt istoric al sitului neo-eneolitic de la Cernica.

Situl neo-eneolitic de la Cernica (440 25’ N şi 260 16’ E – coordonate Google Earth) se află la sud de Bucureşti, la aproximativ 1 km nord-est de satul Căldăraru, com. Cernica (jud. Ilfov). Este situat pe o prelungire a terasei din dreapta lacului Colentina, înaltă de circa 10 m. Cercetările arheologice au fost efectuate în cursul deceniilor şase şi şapte ale secolului trecut.

Situl este alcătuit din două părţi: necropola în partea de est, spre lac, şi cele două aşezări suprapuse parţial, atribuite culturilor Dudeşti – faza Cernica şi Boian – faza Bolintineanu. Necropola, cercetată, conform autorilor investigaţiei, exhaustiv, se întindea pe o suprafaţă de aproximativ 12000 m2 şi cuprindea un număr de 379 de morminte. Dispunerea spaţială a acestora sugerează existenţa a două grupări, una nordică şi una sudică. Autorii săpăturilor au interpretat această situaţie prin posibila existenţă a două grupuri sau clanuri. Planul săpăturilor publicat în monografie şi completat de către noi pe baza documentaţie cartografice din arhiva Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti conţine 378 morminte, din cele 380 cercetate (unul, M 356, localizat în marginea aşezării, iar altul, M 108 bis nelocalizat pe niciunul dintre planuri). Dintre acestea, doar pentru 342 este menţionată orientarea.

Studii privind orientarea mormintelor preistorice de la Cernica.

Ipotezele avansate de către arheologi privind posibila orientare solară a mormintelor necropolei de la Cernica au captat interesul astronomilor. Primul care a analizat orientarea mormintelor de la Cernica a fost I. C. Sângeorzan. Acesta a încercat să demonstreze că mormintele erau orientate în funcţie de variaţia direcţiei din care „răsărea” soarele în diferite momente ale anului. Analiza s-a efectuat considerând direcţia privirii defunctului. Din cele 327 de schelete luate în calcul, majoritatea covârşitoare (96,3%) se încadrau în intervalul de oscilaţie anuală a „răsăritului soarelui”. Acest fapt l-a determinat pe autor să plaseze momentul înmormântării defuncţilor la răsăritul soarelui.

Ipoteza a fost argumentată şi cu alte morminte ale culturii Boian (fără a le preciza), din diverse faze ale acesteia, care ar fi sugerat un comportament similar.

La momentul publicării monografiei cimitirului de la Cernica, E. Comşa atrăgea atenţia asupra a două aspecte. Prima observaţie se referee la faptul că mormintele nu ar fi trebuit analizate la un loc, atât cele cu scheletul depus pe spate, cât şi cele cu scheletul pe o parte, deoarece acestea ilustrează două obiceiuri diferite care ar putea fi reflectate şi de către orientare. A doua observaţie este aceea că orientarea în funcţie de răsăritul soarelui nu este singura explicaţie sau interpretare posibilă. În acest sens, E. Comşa a enumerat şi alte două posibile puncte de reper luate în consideraţie şi de alţi cercetători, cum ar fi: locul de origine al comunităţii sau aşezarea de unde provenea defunctul. La aspectele menţionate de către E. Comşa, considerăm necesar a mai adăuga faptul că analiza lui I. C. Sângeorzan se limitează strict la orientările scheletelor, neluând în consideraţie şi poziţia acestora în cadrul necropolei.

De curând, această analiză a fost reluată de către I. Szücs-Csillik, A. Comşa şi Z. Maxim, studii care nu au văzut încă lumina tiparului, motiv pentru care, în momentul de faţă, nu putem decât să menţionăm existenţa lor. Demersul nostru îşi propune reluarea şi extinderea analizelor efectuate şi va fi structurat în mai multe părţi. În prima parte, care face obiectul prezentei lucrări, vom încerca să stabilim care a fost tiparul după care au fost orientate mormintele din cimitir, urmând ca ulterior să analizăm corelaţia dintre orientări şi alte elemente ale practicii funerare, cum ar fi poziţia şi adâncimea de înmormântare, sexul sau vârsta defunctului etc.

Aşezarea fizico-geografică şi factorii climatici

Comuna Cernica îşi are aşezată vatra în partea de sud a ţării, în Câmpia Română în subunitatea sa Vlăsia, la aproximativ 60 km. depărtare de Dunăre, la 100 km. de Carpaţi şi la 16 km est de Bucureşti.

Comuna se învecinează în partea nordică cu comuna Pantelimon; la Est cu comuna Brăneşti şi judeţul Călăraşi; la Sud cu judeţul Călăraşi; la Vest cu comuna Glina şi la Sud-Vest cu comuna Popeşti-Leordeni.

În partea nordică şi estică a comunei distingem Câmpul Otopeni – Cernica, unde se află aşezată pădurea studiată. Una din subunităţile Câmpiei Vlăsiaeste Câmpia Bucureştiului, în cadrul căreia există Câmpul Otopeni – Cernica. Acest Câmp este delimitat de văile Pasărea şi Colentina. Pădurea Cernica, una din cele mai mari păduri de lângă Bucureşti este străbătută de valea Pasărea. Ca altitudine acst câmp coboară de la 105 în N-V, la 60 m în S-E, cu o pantă în jur de 1,1%. Domină altitudinile de peste 80m (60%). Văile şi văiugile sunt adânci atingând şi 10 – 15 m. Scurgerea apelor de pe câmp prin văiugi se face cu precădere spre Colentina. Dintre acestea amintim văile Dobroieşti, Tânganu (afluente Colentina) şi Ispas (afluentă văii Pasărea). Văiugile au secţionat câmpul principal în trei cămpuri secundare: Câmpul Otopeni (în Vest), mai neted şi străbătut doar de unul din izvoarele văii Pasărea; Câmpul Pipera cu valea Saulei, lată de 100-150 m; Câmpul Pantelimon-Cernica cu valea Tânganului ce curge aproape pe centrul său şi unde se găseşte cea mai mare fragmentare a câmpului, inclusiv prin crovuri (Tânganu, afluent al Colentinei se află pe terasa înaltă a Dâmboviţei şi merge aproape paralel cu Pasărea, izvorând la Est de Voluntari, la cca 77 m.).

În întregul său, câmpul Otopeni-Cernica are şi patru corpuri principale de pădure: Buciumeanca (Nord-Vest), Băneasa – Tunari (Vest), Boldul Creţuleasa (Nord de Voluntari) şi Pustnicu Cernica (Est). Valea Pasărea se ataşează acestui câmp fiind îngustată (100-200 m), dar cu fund plat şi maluri abrupte. Înălţimea malurilor văii atinge 10-15 m. Valea Colentinei are 16 lacuri. Râul Colentina este râu de câmpie cu pantă mică, ce-i dă posibilitatea ca la barări naturale de mică înălţime să formeze lacuri întinse. În regim natural, lac permanent a fost numai cernica, un liman fluviatil, barat prin aluviunile Dâmboviţei. Lunca în aval se lărgeşte, mai ales în meandre având la lacul Cernica peste un km. În luncă există grădişti, dar care de obicei din cauza formării lacurilor au devenit insule. Acestea sunt: Plumbuita (la confluenţa cu valea Saulei), Pantelimon (în lacul Pantelimon 2), cernica (în lacul Cernica).

Câmpul Otopeni-Cernica face parte din categoria interfluviilor principale ale câmpiei Vlăsia (altitudine 105-60 m)-interfluviul Pasărea-Colentina.

Zona studiată are formă alungită Nord-Sud şi este delimitată astfel: în partea nordică cu comuna Găneasa şi pădurea Pustnicu; în partea Estică cu comuna Brăneşti; în partea sudică cu comuna Cernica în partea Sud – Vestică cu pădurea Tânganu; în partea Vestică cu comuna Pantelimon.

Geologia

Câmpul Otopeni – Cernica se caracterizează prin cuvertura groasă de loess şi pietrişuri şi nisipuri de Colentina.

Se deosebesc aici două grupe de soluri:

a) soluri zonale în cadrul cărora se disting cernoziomice şi solurile argilo – iluviale (soluri brun-roşcate de pădure, soluri brun-roşcate de pădure podzolite şi cernoziomuri argilo-iluviale)

b) soluri azonale în cadrul cărora se disting soluri aluviale care se găsesc pe lunci şi sunt stadii diferite de evoluţie, după cum sunt mai rar sau mai des afectate de inundaţii.

Clima

În ce priveşte dinamica generală a atmosferei, dominante sunt masele de aer de

origine polar-maritimă şi continentală (din sectorul Estic) care deţin 60,3 %, urmate de cele de origine tropical-maritim şi tropical-continental, cu 15,8 %. Din această frecvenţă a maselor de aer rezultă influenţe continentale, oceanice şi mai estompat cele submediteraniene. Câmpul Otopeni-Cernica se încadrează în ceea ce S. Mehedinţi numea climat getic. Acest tip de climat se caracterizează prin patru anotimpuri cu particularităţi specifice.

 

Regimul termic

Vara este anotimpul cel mai călduros, cu temperaturi medii lunare de 21-26 0 C. Temperaturile zilnice pot atinge 35-40 0 C, înregistrându-se cele mai multe zile tropicale. Iarna temperaturile medii lunare oscilează între -2,7 0 C şi 0,2 0 C. Valorile zilnice pot ajunge pâna la -10….-20 0 C. Uneori cad zăpezi abundente şi se produc viscole iar alteori survin zile călduroase, ca urmare a advecţiilor de aer maritim tropical.

Primăvara este în general scurtă, cu contraste termice evidente le la o zi la alta şi cu salturi termice mari interlunare. Temperaturile medii lunare variază între 5 şi 17 0 C.

Toamna are tendinţă de prelungire spre iarnă, uneori este relativ uscată, cu temperaturi medii lunare între 18 şi 5,6 0 C.

Mediile termice anuale sunt cuprinse între 10 şi 11 0 C. Temperaturile maxime absolute oscilează între + 42,2 0 C şi 42,6 0 C, iar minimele absolute între -30 0 C şi -30,2 0 C.

Din analiza datelor existente şi indicate mai sus se pot reţine următoarele aspecte:

–  frecvenţa medie a zilelor de iarnă este de 29-30 zile;

–  frecvenţa medie a zilelor de îngheţ este de 97-105 zile;

–  frecvenţa medie a zilelor de vară este de 114-117 zile;

–  frecvenţa medie a zilelor tropicale este de 42-45 zile;

–    îngheţurile timpurii şi târzii apar în a doua jumătate a lunii octombrie, începutul lunii noiembrie, iar ultimele îngheţuri se înregistrează în perioada 29 martie-1 aprilie;

–      durata medie a intervalului fără îngheţ este 200 zile.

Regimul fluviometric

Regimul fluvial este în strânsă interdependenţă cu celelalte elemente ale complexului de factori fizico-geografici. Cantitatea medie anuală de precipitaţii înregistrează valori cuprinse între 520-550 mm. Pe anotimpuri repartiţia cantităţilor de precipitaţii este: iarna 16%, primăvara 26%, vara 36%, toamna 22 %.

Valorile maxime absolute de precipitaţii au fost următoarele: 750,5 mm – 940 mm. Valorile minime absolute de precipitaţii au fost 230 – 290 mm.

 

Regimul eolian

Din observaţiile şi măsurătorile făcute, rezultă că vânturile dominante din această regiune, atât ca

frecvenţă cât şi ca tărie sunt cele din N-E şi E (Crivăţul) urmate de cele din S-V şi V (Austrul). Vitezele medii anuale oscilează între 3,2 -3,5 m/sec. Vânturile din N-E şi E pot atinge viteze maxime de 100-120 km/ oră. În cursul anului se remarcă o uşoară creştere a frecvenţei vântului de N-E iarna (peste 23%) cu excepţia lunii ianuarie când scade frecvenţa vântului de N-E sub această limită, dar creşte frecvenţa vântului de S-V (până la 24%). Vara scade frecvenţa vânturilor de N-E şi S-V, dar creşte cea a vânturilor de N, E şi S-E.

Pedologie

Din analizele făcute în această zonă a rezultat existenţa solurilor argilo-iluviale, solurile brunroşcate de pădure.

Acestea sunt soluri slab acide, cu conţinut redus argilo-iluvial caracterizate prin culoarea brună-ruginie datorată în primul rând prezenţei pe toată adâncimea profilului a oxizilor de fier liberi, slab hidrataţi.

Aceste soluri se dezvoltă sub etajul forestier. Prezintă un profil morfologic de tipul A-B-t(B)-C-D cu grosimi cuprinse între 140-190 cm. Au o fertilitate naturală moderată din cauza unui procent mai scăzut de humus şi substanţe nutritive.

Solurile brun-roşcate de pădure podzolite sunt soluri de pădure moderat acide, argilo-iluviale, cu un orizont podzolit de culoare gălbui-brună sau puternic împestriţată cu pete gălbui-albicioase şi gălbui-brune. Orizontul (B) e de culoare brun-roşcată din cauza prezenţei oxizilor de fier liberi. Profilul de grosimi cuprinse între 150-175 cm. Cuprinde următoarele orizonturi: A1-A2-Bt-(B)-C-D. Aceste soluri sunt utilizate pentru fondul forestier.

Componenţa ecosistemului

 

Vegetaţia pădurii „Cernica” este alcătuită din areale forestiere de diferite dimensiuni şi forme. Se disting două grupe complexe de biotipuri: grupa complexelor de biotipuri de pădure de tipul Quercineelor.

–  grupa complexelor de biotipuri de pajişti stepizate şi pajişti stepice secundare.

–  grupa complexelor de biotipuri de pădure ocupă o suprafaţă uşor ondulată de văile

terţiare, fiind dezvoltată pe soluri brun-roşcate tipice şi podzolite în condiţiile existenţei orizonturilor freatice la adâncimi de peste 20 .

În cadrul acestei grupe deosebim pădurile mixte de tip Sud-European  (cerete şi gârniţele) şi pădurile de stejar. Subarboretul este reprezentat prin: gherghinar (Crataegus monogyna, Crataeegus pentagyna), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), sânger (cornus sanguinea), măceş (Rosa canina), porumbar (Pinnus spinosa), socul (Sambucus nigra), etc.

Pădurea de stejar ocupă suprafeţe întinse, fiind alcătuită din specii subxerotermofile, în care predomină stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), şi stejarul pufos (Quercus pubescens), cu participarea altor specii arborescente ca teiul (Tilia tomentosa), carpen (Carpinus betulus), ulmul (Ulmus foliacea), jugastrul (Acer campestre), alunul (Corylus avelana), frasinul (Fraxinus ornus). Aceste specii de amestec sunt mai rare.

Grupa complexelor de biotipuri de pajişti stepizate şi stepice secundare instalate pe locul pădurilor defrişate printre trupurile forestiere actuale este alcătuită din diferite specii de ierburi: păiuşul (Festuca valesiaca, Festuca pseudovina, Festuca sulcata), firuţa (Poa bulbosa, Poa pratennsis), pirul (Cynodon dactylon), mohorul (Setalia glauca), peliniţă (Artemisia austriaca), graminee curizomi (Poa augustifolia, Agropyron repens), leguminoase mezofite (Trifolium pratense, Trifolium repens), etc.

Toate aceste ierburi apar în poienile pădurii şi pe versanţii văilor.

La baza pădurilor se găsesc şi plante vernale: ghiocei, toporaşi, brebenei, viorele.

Vegetaţia azonală se întâlneşte în lunci şi este compusă din: zăvoaie de salcie, plop, frasin, ulm.

În jurul lacului Cernica se găseşte vegetaţie palustră şi acvatică.

Fauna

Este reprezentată prin următoarele specii de animale: cerbul comun (Cervus elaphus hippelaphus), căprioara (Capreolus capreolus), iepurele (Lepus europaeus transsylvanicus), vulpea (Vulpes crucigera), mistreţ (Sus scrofa attila).

Dintre păsările de interes vânătoresc mai frecvente sunt fazanul (Phasianus copchicus), ciocănitoarea de stejar (Dendrocopos medius), piţigoiul (Parus major), graurul (Sturmus drocopos medius), botgrosul (Coccothrastes c.), gaiţa (Gaurulus glandarius), privighetoarea (Luscina megarhynches0, ciocârlia de pădure (Lulula arborea).

Reptilele sunt reprezentate prin şerpi, şopârle, guşteri, iar batracienii prin Rana dalmatiana şi Bufo viridis.

Zoocenoza pădurii este caracterizată printr-o foarte diversificată stratificare în spaţiul pădurii, în coronament, pe tulpinile arborilor, în celelalte etaje de vegetaţie, pe solul şi în solul pădurii şi rădăcinile plantelor, precum şi o accentuată neuniformitate a densităţii numerice şi de biomasă.

Bogăţia de specii componente este mare şi important de remarcat este faptul că artropodele cuprind cel mai mare număr de specii (insecte, acarieni, păienjeni).

Populaţiile de nevertebrate din sol, constituite dintr-un număr mare de microorganisme, prezintă o distribuţie structurală variabilă.

Solul reprezintă o componentă naturală de bază a pădurii. În el plantele autotrofe îşi fixează rădăcinile şi absorb apa şi sărurile minerale necesare fotosintezei. Datorită strânselor interacţiuni dintre biocenoză şi solul de pădure, decurg o serie de particularităţi privind evoluţia genetică a pădurii şi implicit a solurilor de pădure. Atmosfera intervine şi ea activ ca subsistem al pădurii punând la dispoziţia plantelor şi animalelor elemente indispensabile proceselor vitale: lumina, apa, căldura, dioxidul de carbon şi oxigenul.

Elementele componente ale acestui ecosistem nu funcţionează independent, ci sunt grupate şi se organizează potrivit specificului structural şi funcţional al pădurii, găsindu-se permanent într-o strânsă şi durabilă interdependenţă şi avansată concordanţă .

Ca urmare a complexităţii pădurii şi interacţiunii dintre părţile sale componente se realizează creşterea integrabilităţii sale sistemice, care se reflectă direct în forma şi habitatul arborilor, în densitatea şi stabilitatea celorlalte componente organice vegetale şi animale din pădure, în însuşirile solurilor.

Rezultă deci că biocenoza pădurii prezintă o compoziţie şi structură de o excepţională complexitate din care decurge şi o structură trofică bogată (producători, erbivore, carnivore de ordinul I, II, III) la care se pot adăuga două, trei lanţuri la nivelul consumatorilor şi descompunătorilor de necromasă, o mai mare stabilitate ecosistemică şi o rezistenţă sporită la acţiunea vătămătoare a factorilor vătămători abiotici sau biotici.

Pădurea a căpătat astfel o avansată integrare structurală şi funcţională, ea este capabilă de autoreglare, autoorganizare şi autoregenerare şi dispune de o ridicată capacitate de contracarare a acţiunilor perturbante a factorilor de mediu.

Ca rezultat al acestor legături dintre elementele componente, în interiorul pădurii se realizează un anumit mediu propriu care reprezintă atât o condiţie de bază în existenţa şi dezvoltarea acesteia, generând o serie de adaptări structurale şi comportamentale ale fiecărui organism şi subsistem component.